Povestea mărţişorului

Astăzi, primăvara calendaristică îşi intră în drepturi odată cu tradiţia mărţişorului, respectată cu sfinţenie de timişoreni. Nu mai puţin de o mie de autorizaţii au fost eliberate de Primaria Timişoara pentru comercializarea de marţisoare pe strazile din oraş in acest an. Este de un record absolut pentru Timişoara, care pana pe 3 martie va fi invadata de martisoare.

Conform regulilor stabilite de Primarie, in Piata Victoriei au voie sa vanda martisoare doar cei care au domiciliul stabil in Timisoara sau studentii si elevii care au carnetele vizate la zi. Persoanele care sunt din afara judetului au dreptul sa vanda martisoare in orice parte a orasului, dar nu si in centru. Taxa pentru ocuparea domeniului public este de 3 lei pe metru patrat pe zi in centru si de 2 lei in celelalte zone ale orasului.

Conform calendarului intercultural, mărţişorul reprezintă firul răsucit roşu-alb, şi nu obiectul ornamental care se leagă de acest fir, component adăugat ulterior. Mărţişorul nu se găseşte în lume decât în spaţiul primordial al cetăţii carpatice şi în zonele pericarpatice, la români şi la unele populaţii din preajma fruntariilor actuale ale României (ca Marteniţa Bulgară). Obiceiul urcă în timp până în neolitic şi este strâns legat de tradiţia sacră, originară, a românilor. Înţelesul său esenţial este acela de sărbătoare de început de an.

De aproape 3 veacuri, Românii sunt singurii din Europa care sărbătoresc - cu sau fără ştiinţă - de două ori Anul Nou, o dată după calendarul oficial, internaţional, iar a doua oară după calendarul popular, străvechi, căci pe vremuri Anul Nou era la 1 martie (martie fiind prima lună a anului şi f)ebruarie ultima lună a anului); aşa se explică numele lunilor septembrie (adică luna a şaptea), octombrie (a opta), noiembrie (luna a noua), decembrie (luna a zecea). Calendarul popular al strămoşilor, rezultat din cultul lunar, avea două anotimpuri. Mărţişorul era un fel de talisman, destinat să poarte noroc. El se oferea de Anul Nou împreună cu urările - neschimbate până azi - de bine, de sănătate ("că-i mai bună decât toate"), de bucurii, de dragoste ("să fii iubit/ă"). Gestul oferirii mărţişorului, fie de către femei, fie de către bărbaţi, ca şi felicitările de azi - transmise prin poştă sau prin telefon - poartă în intenţionalitatea lor buchetul de urări oferit celor dragi şi apropiaţi la începerea unui nou ciclu de viaţă. (Colindele de Anul Nou / Pluguşorul de pildă, dovedesc şi ele că Anul Nou începea la 1 martie - doar în luna Martie putând fi vorba de plug, de brazdă, de semănat, etc., ceea ce pentru luna Ianuarie este exclus).

Sărbătorirea Anului Nou la 1 ianuarie în ţările române se întâmplă abia din 1701. Românii preferă să sărbătorească de două ori acelaşi eveniment decât să renunţe la tradiţie (este un conservatorism tipic popular, motivat de conştiinţa îndatoririi de a păstra şi de a transmite valorile primordiale culturale). În multe situri arheologice din România s-au găsit mărtişoare cu o vechime mai mare de opt milenii. Sub forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, ele erau înşirate pe aţă şi se purtau la gât. Culoarea roşie, dată de foc, sânge şi soare, era atribuită vieţii, deci femeii. În schimb, culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, de albul norilor era specifică înţelepciunii bărbatului. De altfel, şnurul mărţişorului exprima împletirea inseparabilă a celor două principii ca o permanentă mişcare a materiei. El semnifică schimbul de forţe vitale care dau naştere viului, necurmatul ciclu al naturii.

Culorile alb şi roşu au rămas până acum ca simboluri al sexelor, ele fiind regăsite şi la bradul de nuntă sau înmormântare. În Bucovina, Moldova şi Dobrogea, fetele purtau mărţişorul timp de 12 zile la gât, după care-l prindeau în păr şi-l ţineau astfel până la sosirea berzelor sau până ce înflorea primul pom; după aceea, cu şnurul legau creanga pomului. În satele transilvane, mărţişorul se agaţă şi la porţi, ferestre, la coarnele animalelor, la toarta găleţilor - pentru îndepărtarea deochiului, a spiritelor rele, pentru a invoca viaţa, puterea regeneratoare care se crede ca ar fi stimulată prin însăşi "culoarea vieţii" a sa. În raport cu scurgerea anului, Dochia este Drăgaica, Sânziana, Precista, devenind babă (deci pe rând copilă, tânără, matură) - metamorfozele sale calendaristice fiind amintirea Dianei de la romani, Artemis de la Greci: divinitatea matriarhatului. Poveştile Dochiei redau metaforic temele în opoziţie ca frig - căldură, sterilitate - fertilitate, etc. Zilele babei sunt în preajma începutului primăverii, o marcare a noului an agrar însoţit de aprinderea rituală a focurilor, afumarea anexelor gospodăreşti, prepararea alimentelor rituale, etc.; de tradiţia Dochiei se leagă semnificaţia celui mai frumos obicei de primăvară - Mărţişorul - adevărată funie a anului care adună laolaltă zilele, săptămânile şi lunile în două anotimpuri (iarna şi vara), simbolizate de şnurul bicolor făcut cadou la începutul anului agrar.